Bogdan Nueleanu - "The Bird That Came Unbidden"

Name : "The Bird That Came Home"

Artist: Bogdan Nueleanu

Materials: Brass, stainless steel, and iron; welded

Size:  70 × 37 × 15 cm

Year: 2023

The Bird That Came Home

"The Bird That Came Home" or “The Bird That Came Unbidden” is inspired by the poem of the same name by Mircea Micu and stands as a synthesis of literature, art, and the visual philosophy of contemporary sculpture. An artist attempting to give physical form to a poem faces the profound challenge of transforming words into something tangible—something that conveys the emotional complexity and depth of the original message. Every element of the sculpture—its materials, form, and symbols—serves as a deep response to the poet’s verses, as well as an invitation for personal reflection on fear, desire, and human fragility.

Micu’s poem opens with a strange and unsettling image: a bird that arrives uninvited, its presence becoming a source of anxiety and fear. The bird becomes a symbol of the unknown, of the invisible reality that enters our lives without our awareness. In the poem, the bird has no body, but carries a heavy, overwhelming presence—one that stirs the very essence of human existence. This is the moment when the artist confronts a fundamental question: how can one represent, in material form, an abstract concept—an invisible, silent phenomenon?

In the artist’s chosen solution, materials play a crucial role. Carbon steel, an apparently cold and banal material, is patinated to resemble aged bronze. This transformation of steel symbolizes, above all, the contrast between the seeming fragility of the human being and the profound force of our fears and desires. Through patination, the industrial material becomes a symbol of time, transformation, and internal suffering. Thus, the sculpture gains both physical and symbolic weight, evoking a tension between the human body and industrial elements—between the fragility of life and the mechanical strength of the modern world.

The upper part of the sculpture, representing a female bust, becomes a metamorphosis in itself. The feminine body is suggested through a figurative form, but instead of human features, the artist uses recovered brass elements, resembling delicate embroidery emerging from a dress. These industrial fragments echo the fragility and complexity of human nature, but also its transformation into something impersonal and mechanical. In place of breasts, the brass pieces create a stark contrast between feminine sensitivity and the hard materials of the contemporary world.

The rotating propeller on the sculpture suggests ongoing movement, a continual transformation, and the idea of an incomprehensible, repeating cycle. Instead of arms, the artist incorporates wings made of welded brass sheet—another powerful choice. These wings, inspired by Egyptian symbolism, are widely spread in a direction opposite the body, seemingly ready to fly. Yet, despite their size and openness, the wings remain still, deepening the symbolism of an inner freedom that cannot materialize in everyday life. “The Bird That Came Unbidden” remains trapped in its own fragility, its freedom merely an illusion.

Another essential element of the sculpture is the absence of a face. Instead of a detailed visage, the artist has chosen a polished stainless-steel surface that reflects the viewer. This profoundly symbolic decision invites each person to project their own image onto the sculpture. Every observer will see their own reflection in the shining metal, transforming the bird into an extension of personal consciousness—a mirror of introspection and reflection. The absent face is, in essence, an invitation to connect more deeply with oneself—with our fears, desires, and most intimate anxieties.

Through all of these artistic choices, the artist revives a deeply human theme: the haunting interplay of fear and desire. “The Bird That Came Unbidden” is a powerful example of how art can become a space for dialogue—between individuals, between differing perspectives on a universal experience. Through the contrast of human fragility and industrial strength, through the static movement of wings and the viewer’s mirrored image, the sculpture becomes a symbol of contradiction and the complexity of existence. Thus, it invites us on an inward journey—a space where each of us can rediscover our own reflection and contemplate our relationship with fear, desire, and that silent bird that comes without being called, but always reminds us of our existence.

---

Original Text in Romanian  

              Lucrarea "c", inspirată din poemul omonim al lui Mircea Micu, constituie o sinteză între literatură, artă și filosofia vizuală a sculpturii contemporane. Artistul care își propune să dea trup unui poem se confruntă cu provocarea de a transpune cuvintele într-o formă concretă, palpabilă, care să transmită complexitatea emoțională și profunditatea mesajului inițial. Fiecare element al sculpturii: materialele folosite, forma, simbolurile – sunt un răspuns profund la versurile poetului, dar și o invitație la o reflecție personală asupra fricii, dorinței și fragilității umane. Poemul lui Mircea Micu începe cu o imagine bizară și tulburătoare: o pasăre care vine fără a fi chemată, iar prezența sa devine o sursă de neliniște și teamă. Pasărea este un simbol al necunoscutului, al acelei realități invizibile care invadează viața noastră fără a fi conștientizați de ea. În poezie, pasărea nu are trup, dar are o prezență grea și copleșitoare, o prezență care tulbură esența ființei umane. Acesta este momentul în care artistul își pune întrebarea fundamentală: Cum poate reprezenta, într-o formă materială, acest concept abstract, acest fenomen invizibil și tăcut? În soluția aleasă de artist, materialele joacă un rol crucial. Oțelul carbon, un material aparent banal și rece, este patinat pentru a capăta un aspect asemănător bronzului patinat. Acest proces de transformare a oțelului simbolizează, în primul rând, contrastul dintre fragilitatea aparentă a ființei umane și forța substanțială a temerilor și dorințelor care ne definesc. Oțelul, un material industrial, devine, prin patinare, un simbol al timpului și al schimbării, dar și al suferinței interioare. Astfel, sculptura își câștigă o anumită greutate, atât fizică, cât și simbolică, evocând o tensiune între corpul uman și elementele industriale, între fragilitatea vieții și forța mecanică a lumii moderne. Partea superioară a sculpturii, care reprezintă un bust feminin, devine o metamorfoză în sine. Corpul feminin este sugerat printr-o formă figurativă, dar în loc de trăsături umane, artistul plasează piese de alamă recuperate, semănând cu o broderie delicată ce iese dintr-o rochie. Aceste elemente industriale sunt reminiscențe ale fragilității și complexității ființei umane, dar și ale transformării acesteia în ceva impersonal, mecanic. În loc de sâni, piese de alamă aduc un contrast puternic între sensibilitatea feminină și recursul la materialele dure ale lumii contemporane. Elicea care se rotește pe sculptură sugerează o continuare a mișcării, o perpetuare a transformării și, implicit, o continuare a unui ciclu care ne este imposibil să-l înțelegem complet. În loc de mâini, artistul plasează aripi  realizate din tablă de alamă sudată, sunt o altă alegere remarcabilă. Aceste aripi, inspirate de simbolistica egipteană, sunt larg întinse într-o mișcare opusă corpului, par pregătite să zboare. Totuși, în ciuda dimensiunii și deschiderii lor, aripile nu se mișcă, ceea ce adâncește simbolismul unei libertăți interioare care nu se poate materializa în realitatea cotidiană. Pasărea de acasă rămâne astfel captivă în propria-i fragilitate, iar libertatea ei nu este decât o iluzie. Un alt element esențial al sculpturii este absența feței. În locul unui chip detaliat, artistul optează pentru o suprafață de inox polișat care reflectă privitorul. Această alegere profund simbolică invită fiecare persoană să își proiecteze propria imagine asupra sculpturii. Fiecare privitor își va vedea propria reflecție în metalul lucios, astfel că pasărea devine o extensie a conștiinței personale, un obiect de reflecție, dar și un catalizator al introspecției. Așadar, fața absentă este, în esență, o invitație la o conexiune mai profundă cu sine și cu temerile, dorințele și neliniștile noastre cele mai intime.

The Bird That Came Unbidden

              Prin toate aceste alegeri, artistul reînvie o temă profund umană – aceea a fricii și dorinței care ne bântuie constant. "Pasărea de acasă" este un exemplu al modului în care arta poate deveni un spațiu de dialog între indivizi, între viziuni diferite asupra unei experiențe universale. Prin contrastul dintre fragilitatea umană și elementele de forță industrială, dintre mișcarea statică a aripilor și reflectarea privitorului în suprafața de inox, sculptura devine un simbol al contradicțiilor și al complexității existenței. Astfel, "Pasărea de acasă" devine o invitație la o călătorie interioară, un spațiu în care fiecare poate să își regăsească propria reflexie și să mediteze asupra relației sale cu frica, cu dorința și cu acea ”a-pasare” tăcută care vine fără a fi chemată, dar care probează mereu existența noastră.